Arhive pe categorii: Mesaje

Împreună pentru copiii noștri

Dragi părinți,

Vă mulțumim pentru sprijinul acordat în toate proiectele școlii!

Fără prezența și aportul dumneavoastră n-am fi reușit să sărbătorim peste 50 de ani de excelență în instituția noastră de învățământ, să o facem O școală luminoasă, să susținem activități de amploare precum Festivalul „Muguri de dor” dar și multe dintre demersurile noastre, aparent mai mărunte, dar care contribuie la educația copiilor noștri.

Vă rugăm să ne sprijiniți și în continuare, donând 2% din impozitul pe profit către Asociația Părinților din Școala Generală Nr. 10!

Descărcați, tipăriți și completați (doar cu datele personale și semnătura) formularul 230, apoi trimiteți-l la școală. Reprezentanții Asociației se vor ocupa de depunerea lor la Administrația financiară.

Împreună putem construi un viitor mai bun!

Anunțuri

Comunicat

 CĂTRE COLECTIVUL DE PĂRINŢI AL ŞCOLII GIMNAZIALE NR.10 BACĂU

Având în vedere contextul epidemiologic de existenţă a bolilor infecto-contagioase la elevii de vârstă şcolară, vă informăm că la Şcoala Gimnazială Nr.10 Bacău în prezent există doar 3 cazuri de scarlatină confirmate la Secţia de Boli Infecto-contagioase copii Bacău în ultimele 2 săptămâni.

Având în vedere faptul că unitatea noastră şcolară funcţionează cu 850 de elevi, nu se justifică folosirea termenului de epidemie doar pentru aceste 3 cazuri.

Din punct de vedere igienico-sanitar, vă aducem la cunoştinţă că elevii diagnosticaţi cu scarlatină sunt izolaţi la domiciliu pentru tratament. În colectivele de elevi s-au luat măsurile sanitare de depistare şi izolare a cazurilor noi de îmbolnăvire prin efectuarea examenului clinic de către medicul şcolii şi recoltarea de probe biologice la potenţialii suspecţi de îmbolnăvire.

S-a efectuat, de asemenea, dezinfecţia de necesitate la nivelul şcolii cu firmă specializată în servicii de dezinfecţie.

Se efectuează în continuare triajul epidemiologic în rândurile elevilor în vederea depistării şi izolării cazurilor noi de îmbolnăvire şi se efectuează în continuare dezinfecţie curentă.

Revenirea în colectivitate a elevilor diagnosticaţi se face prin aviz epidemiologic şi rezultat negativ la exudatul faringian.

Vă dorim sănătate şi vă reamintim că, cel puţin pentru moment, nu există motive reale de îngrijorare, cazurile de îmbolnăvire fiind puţine şi ţinute sub control şi supraveghere medicală competentă.

 

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10 BACĂU
Director,
prof. Jicu Iulia

CABINET MEDICAL,
Dr. Gărgărea Natalia-Viorica,
Asistent medical Bucă Cristina

Mărturii despre şcoală

Şcoala noastră

Şcoala Nr.10, de pe strada Pictor Ion Andreescu. Implantată aici, bucurându-se de verticalitate, putere şi veşnicie, asemenea capodoperei „Stejarul“ a acestui mare pictor. Perfectă armonie între numele străzii şi numărul şcolii.

Şcoală cu trei niveluri, cu vedere largă, spre soare. În faţă, plopi înalţi, ca nişte străjeri; apoi, măreţii castani ce primăvara-şi aprind uriaşe candelabre. Intrare impunătoare. Trei trepte şi ţi se prezintă vechimea: 1964. Atunci, în formare; acum, la vârsta maturităţii. Împlinită, realizată şi mereu întinerită. Zeci şi zeci de copii i-au trecut emoţionaţi pragul; zeci şi zeci de adolescenţii s-au despărţit cu duioşie, dar cei mai mulţi păstrează, ca pe comori de suflet, amintiri de neuitat.

În şcoală, au intrat mai întâi ca şcolari, acum intră ca părinţi. Rememorează sălile de clasă, locurile în bănci, colegii, învăţătorii şi profesorii. Apoi, zâmbesc nostalgic, amintindu-şi năzdrăvăniile. Şcoala, locul totdeauna plin de vioiciune, dar şi de o muncă serioasă, aşezată.

Culoarul lung, alee principală, te conduce, spre dreapta sau spre stânga, în săli de clasă luminoase, primitoare. În bănci, copii ce urmăresc curioşi şirul poveştilor scrise în cărţi. Poveşti despre numere, despre gâze şi flori, despre frumuseţile patriei, despre faptele de vitejie ale strămoşilor, despre limba noastră românească, despre jocul de lumini şi umbre care trebuie trecut, dar pentru care îţi trebuie serioasă pregătire.

Biblioteca, laboratoarele, atelierele, sala de sport (la parter, mică dar absolut necesară, folosită apoi ca sală de clasă) şi alte spaţii sprijineau activitatea şcolară.
Când vremea se arăta neprietenoasă, orele de sport se desfăşurau pe culoare. Acum, n-ar mai fi posibil nici să gândeşti, dar asta era soluţia găsită. Trebuiau îndeplinite conţinuturile programei şcolare. Mai târziu s-a construit sala de sport. Un mare avantaj.

Sala cu materiale didactice, arhiplină. Tot ce era necesar găseai aici, ba an de an devenea mai încărcată, cu lucrări confecţionate de fiecare învăţător. Ce se deteriora se repara, se recondiţiona în vacanţe.

Atelierul fetelor, sus la ultimul etaj. Sală nu prea spaţioasă, dar bine utilată: mese, dulapuri, maşini de cusut, un aragaz. Profesoara-maistră, cu pricepere şi bunătate, iniţia fetele în tainele cusăturilor de mână, în ale tricotajului, în tainele croitoriei, dar şi în ale gospodăriei. Frumos şi repede, lucrul, în mâinile lor, prindea viaţă. Acul şi aţa nu mai prezentau secrete. Expoziţiile de sfârşit de an, o încântare! Ce prisosea se vindea. Cumpărau cei din interior, dar şi cei din afară. Privesc uimită lucrurile fetiţei mele. Le pun la loc de cinste.

Curtea şcolii îşi aştepta şcolarii în pauze sau la orele de educaţie fizică. Terenul mare, marcat pentru activităţile sportive cuprinse în programa şcolară: fotbal, handbal, baschet, alergări, sărituri, căţărări. Profesori bine pregătiţi, exigenţi, ataşaţi de elevii lor ce-i încântau, îi bucurau cu rezultatele la diferite concursuri sportive. Tabla din cancelarie, lunea, devenea neîncăpătoare pentru numărul elevilor premiaţi.
În colţ, o clădire mică, două încăperi: atelierul pentru lucrări în lemn şi atelierul pentru lucrări în metal. Lăsau jocul în curte, mingea la odihnă sub una din mesele mari şi se apucau serios de lucru. Plăcerea băieţilor! În halate albastre cu berete pe cap îi găseai străduindu-se ca lucrarea lor să fie apreciată. La sfârşit de an, expoziţii. Cu aprecieri, dar şi cu vânzare. În casa noastră, păstrăm şi acum obiecte de suflet lucrate de băiatul meu: un suport de hăinuţă, rame pentru fotografii, precum şi două portrete hazlii: al lui Donald şi al Donaldinei. Au zâmbit un timp în camera copiilor; acum zâmbesc de pe peretele din  balcon.

Adunaţi toţi la  Consiliul profesoral, sala de clasă era arhiplină, culoarul completat cu locuri pe scaune. Media de vârstă, uşor trecută de treizeci. Directoarea chiar spunea: „Fiecare aveaţi câte doi-trei (copii) după voi“. Tinereţea aducea cu ea un plus de vitalitate şi dorinţă de afirmare. Ochii şi urechile noastre, permanent deschise spre familia din cartier, ce se lega cu mii de fire de şcoală, de familia noastră. Formam împreună comunitatea. Era o mândrie să ne legitimăm: „Lucrez la Şcoala 10“. Numărul acesta înscria determinarea de a menţine ştacheta ridicată. Noii colegi veniţi în şcoală preluau din mers înălţimea sarcinilor. Nu ne exprimam, dar înscriam şcolii atributul: „de elită“. Poate nici nu-l gândeam, dar îl simţeam ca pe un imbold necesar menţinerii locului pe podium.

E 15 septembrie. Mult aşteptata deschidere a sosit. De dimineaţă, curtea şcolii era animată de forfota emoţiilor. Şcolarii mai mari ieşeau din  atitudinea scorţoasă a uniformelor şcolare când întâlneau vechii colegi. Cercul se lărgea tot mai mult şi, când devenea neîncăpător, se ocupa şi mijlocul. Copleşiţi de bucuria revederii, povestirile din vacanţă păreau fără sfârşit: la mare, la munte, la bunici. Cei mici, mândri de uniforma de şcolar, cu ghiozdanul în spate, aşa cum oglinda de-acasă i-a reţinut cu încântare, privesc uimiţi spre un nou început, aşteptat cu mare nerăbdare, imaginat în vise cu ochii deschişi. Îşi descoperă colegi de grădiniţă, vecini de bloc sau alţi şcolari de aceeaşi vârstă cu ei, mândri de noul statut. Îşi privesc buchetul de flori comparându-l cu cel de alături şi zâmbesc mulţumiţi că au reuşit să cucerească cel mai înalt calificativ. Sunt în
siguranţă, părinţii le sunt alături.

Un uşor murmur vesteşte o schimbare. Probă de microfon. Privirile se îndreaptă spre masa mare amenajată din vreme drept prezidiu. Sunt directoarele şi alte câteva colege din staf. Diriginţii, învăţătoarele sunt în mijlocul elevilor, aşezaţi pe clase, în careu. Profesorul de muzică, în faţă. Se cântă Imnul. Vocea din microfon reuşeşte cu greu să deschidă toate urechile ce împânzesc curtea şcolii. Cei interesaţi se apropie şi reuşesc să audă, iar dacă n-au reuşit urechile lor, au reuşit ale colegilor. Vestea circulă cu rapiditate.

Cei mai interesaţi sunt elevii de clasa întâi, mai cu seamă părinţii lor, cei care s-au agitat o vară întreagă, ba unii de la sfârşitul anului şcolar trecut,  să-şi ştie copiii asiguraţi într-o clasă, la învăţătoarea dorită de ei, pentru care au făcut solicitări, prin diverse cunoştinţe, direct sau indirect la conducerea şcolii. Acum se conving de reuşită.
Vocea îndrăzneaţă  a unui viitor şcolar reuşeşte să potolească murmurul. Recită o poezie. Cinste autorului!

„E prima zi de şcoală. Vezi?!/ Ce mândru-s cu ghiozdanu-n spate!/ Şi toamna râde prin livezi,/ Tufişurile-s vulpi roşcate./ Elevii mari sunt zgomotoşi,/ Cei mici trec pragul cu sfială./ -Bine-aţi venit, copii frumoşi,/ Aici, la draga voastră şcoală!“
A pus în ţinută şi-n rostire tot patosul acumulat în anii de grădiniţă. Cu energie stăpânită dovedeşte acum că e pregătit să lase jucăriile în grija celor mici şi să treacă peste o nouă treaptă. Are      de-acum o altă prietenă, cartea. E hotărât să n-o dezamăgească.
Elevii clasei întâi trec pe sub bolta de flori creată de elevii claselor a patra, clasă terminală a ciclului primar. În frunte, învăţătoarea lor. Paşi siguri, ochi scânteietori spre înainte, dar şi lateral spre părinţii lor, cu care împărtăşesc aceste unice bucurii.

Intraţi în şcoală, traversează culoarele largi şi se opresc în faţa unei uşi larg deschise ce poartă numele clasei cu care se vor legitima ca viitori şcolari. Sală de clasă mare, primitoare, luminoasă, cu trei şiruri de bănci, catedră şi tablă. Le fură privirile imaginile de pe pereţi, desprinse din poveştile cunoscute încă de la grădiniţă. Se aşază cu timiditate pe unde pot. În bănci nu mai e pic de loc: încap doar ei şi ghiozdanul. Se simt mai mari. Poartă o încărcătură în plus: mândria de a fi şcolar. Şi ce bine îi prinde! Privesc înscrisul de pe tabla neagră. Încearcă să-l descifreze. Câţiva reuşesc. Apoi toţi rostesc în şoaptă, cu emoţie: BINE AŢI VENIT, DRAGI COPII! Nu realizează acum câtă iubire revarsă aceste cinci cuvinte. Abia la sfârşitul claselor primare, peste patru ani, vor înţelege, când pe tablă, ochii fugari vor citi printre gene înlăcrimate, fără a mai avea puterea să rostească: „RĂMAS BUN, DOAMNĂ ÎNVĂŢĂTOARE!“

(fragment din cartea – Viaţa, într-o poveste –  Ioana Iordache Baltag, Editura Egal, 2013)

Imagini suprapuse

O zi deosebită. Flori, felicitări, îmbrăţişări, emoţii. Aer proaspăt, uşor parfumat se simte în întreaga încăpere. Ochi mari, vii, strălucitori, plini de iubire, recunoştinţă,  întâlnesc privirea caldă, mulţumită a învăţătoarei, ce-i învăluie cu bunătate. Dincolo de uşă, voci abia perceptibile, nu pot hotărî intrarea. Se îndreptă într-acolo şi, ca o primitoare gazdă, deschide.

Descoperit, grupul gălăgios intră. E Cristina, Monica, Cezar, Iulia şi Diana, şi… Mihaela, şi… Andreea,… şi Marius. Iată-l şi pe Dănuţ, cu statura lui micuţă încearcă să-şi facă simţită prezenţa, ridicându-se pe vârfuri, sprijinindu-se puţin de umerii Oanei, şi înălţându-şi pline de zâmbet, sprincenele. Ştefăniţă, abia se mai zăreşte în spatele Lăcrămioarei; mai poartă încă în suflet dojana că la testele de verificare, nu totdeauna era la înălţimea aşteptărilor. Iată-i pe toţi, pe toţi! „Bună ziua, doamnă învăţătoare! Am venit să… să…” vocile se întrerup, se întretaie, se percep doar cuvinte răzleţe, „….vă mulţumim,…vă urăm ani mulţi…. şi fericiţi… n-am uitat… vă iubim!..” Înţelege,… înţelege totul! Îmbrăţişările curg repede, care, cum inima îi dă ghes; nu se mai păstrează nici o ordine; se trezesc câte doi trei în
braţele deschise. Din bucurie şi fericire, ochii ţes o pânză mişcătoare care se uneşte cu pânza făurită de privirile mai timide, pline de curiozitate din bănci.

„Ce mici sunt!… , se-aud exclamaţii. Tot aşa eram şi noi?”

Gândul învăţătoarei zboară în trecut. Caută să-şi amintească seriile de elevi. În mintea ei se amestecă elevii, se întrepătrund seriile. Vede în prima bancă pe Puiu, cel mai micuţ din clasă alături de grijulia lui soră, Dana, vede pe Radu cel care avea probleme cu vederea, vede pe Doina cea cu codiţe lungi, pe Alina, hărnicuţa clasei, pe Irina cu scrisul ei atât de frumos, pe Iulia cea stângace, pe Georgeta cea cu faţă veselă, pe care privind-o îţi trecea orice supărare, îi vede şi pe năzdrăvanii de Vlad şi Claudiu aşezaţi aici pentru a fi permanent sub ochii ei. Câtă admiraţie pentu Sorina, Irina, Monica, Ştefana, Anca, Loredana, Cristina, Raluca, Diana care ne delectau prezentându-ne de fiecare dată compuneri deosebit de frumoase, sau pentru Laurenţiu, Ionuţ, Liviu, Marius, Puiu, Irina, Ioana, Cozmin, care grămădindu-se la tablă explicau cele mai dificile probleme. Ce copii minunaţi! De aceea întrebarea ce i-a fost adresată la serbarea unui sfârşit de serie: „Care a fost cea mai bună?” A găsit repede  răspunsul corect: „Mi-e imposibil a alege! Toate seriile au fost la înălţime.” Privirea alunecă peste întreaga clasă, vede elevi, imagini suprapuse, nici mai mici, nici mai mari, toţi de vârsta claselor primare.

Tot în bănci sunt şi acasă, târziu în noapte, când le corectează caietele. Vorbeşte cu ei, îi dojeneşte când scriu prea urât sau fac greşeli de ortografie, dar le şi laudă progresele. Atunci se luminează şi prinde zâmbet chipul învăţătoarei. Ei dorm, nu ştiu,… dar mâine, mâine când deschid caietele… numai feţele vorbesc: vesele sau mai puţin. Mergem însă, după îndemn şi sprijin competent, mai departe, cu şi mai multă dorinţă.

Cu ei, mereu, în gând şi-n suflet: aşezaţi în bănci, aplecaţi cu stăruinţă asupra caietelor, citind cu voce tare texte din carte, furaţi de firul povestirilor eroice despre înaintaşii noştri, în faţa tablei aşezând cu cretă albă sau colorată cifre rezolvând astfel probleme dificile, localizând pe hartă denumiri geografice, alergând prin curtea largă a şcolii, urcându-se  nerăbdători în autocare, culegând floricele din poieniţe, aşteptând curioşi premiile la sfârşit de an, ieşindu-i veseli în întâmpinare când o zăreau,  recunoscându-le pe pagini şi scrisul şi vocea de copil. Totul la timpul trecut; totul, în amintire, dar,… într-o frumoasă amintire.

Acum are în faţă doar două serii, una în bănci, micuţă, sfioasă aşteptând lumina învăţăturii, iar cealaltă, mai crescută, în faţa clasei, veselă, vioaie, hotărâtă să-şi urmeze mai departe drumul cărţii, alături de profesori. Alte şi alte serii sunt deja în tumultul vieţii, se luptă căutând să-i smulgă cât mai multe reuşite. Toţi alcătuiesc acum un singur grup, o singură clasă de elevi cu învăţătoarea lor. Părăsind gândul fulgerat al numărului anilor rămaşi şi cu ochii larg deschişi îşi strânge iute forţele şi cu o nouă pasiune se aruncă în realitatea cotidiană, încercând să culeagă ultimele roade mai bine formate, mai coapte.

(fragment din cartea – Dor de şcoală – Ioana Iordache Baltag, Editura Corint, 2012)

Au trecut de-atunci cincizeci de ani! Să-i sărbătorim împreună, şcoală dragă! Tu, din ce în ce mai tânără şi mai frumoasă, iar eu… mulţumită cu înţelepciunea de a-ţi admira îmbrăţişarea caldă a trecutului cu prezentul. LA MULŢI ANI!

Învăţătoare, Ioana Iordache